Header image
Header image 
 
O.S.P.A. Timisoara
 
  

 

 
 

GIARMATA

    Situată în zona central-nordică a judeţului Timiş (45°83' latitudine nordică şi 21°32' longitudine estică), pe DJ 691, localitatea Giarmata, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, se află la o distanţă de 11 km de municipiul Timişoara şi, prin DC 58, la 1,3 km de Aeroportul Internaţional Timişoara. Comuna Giarmata se întinde pe o suprafaţă de 7150 ha, din care 6292 ha reprezintă terenul agricol, iar 43,5 ha pădure.
    În componenţa acestui teritoriu administrativ se regăsesc localităţile Giarmata şi Cerneteaz. Existenţa istorică a primeia este atestată în documente papale din anul 1332.
    Arealul comunei se încadrează în din punct de vedere geomorfologic în Câmpia Banato-Crişană, parte a Câmpiei de Vest a României, extremitatea estică a Câmpiei Tisei.
    În cadrul perimetrului prezentat sunt evedenţiate următoarele subdiviziuni:
    Câmpia de subsidenţă a Timişului (interfluviul Beregsău – Bega), situată sub 100 m altitudine, care ocupă o suprafaţă redusă în partea de vest a arealului cercetat şi se prezintă ca o câmpie aluvială de subsidenţă fluvio-lacustră, cu un relief plat şi caracteristici precum lipsa teraselor, prezenţa malurilor râurilor aproape de nivelul planului topografic general, existenţa unor cursuri părăsite şi văi puternic meandrate;
    Câmpia înaltă a glacisului subcolinar Vinga, parte a Câmpiei Mureşului, cea mai veche şi complexă sub aspect geografic, care ocupă cea mai mare parte din perimetrul comunei, cu un aspect piemontan, caracter favorizat de corespondenţa sa în fundament cu un bloc mai ridicat, peste care Mureşul, în timpul rătăcirilor lui a suprapus marele şi complexul său agestru. În cadrul acesteia se disting două trepte altidunale:
    Treapta înaltă, reprezentată în cadrul perimetrului studiat de extremitatea nord-vestică a Câmpiei subcolinare a Beregsăului, brăzdată de reţeaua hidrografică ce coboară din dealurile Lipovei, arealul, situat la sud-sud-vest de satul Bencecu de Sus, menţinându-se la o altitudinne între 150 - 178 m.
    Treapta joasă este reprezentată de ultima ramificaţie a Câmpiei Vinga, din extremitatea sudică a acesteia, care se sprijină ca un pinten pe malul Begăi şi Câmpia joasă a Timişului, cu o altitudinea ce oscilează între 105-150 m.
    Reţeaua hidrografică ce coboară din Dealurile Lipovei şi Câmpia subcolinară a Beregsăului a brăzdat intens această câmpie.
    Teritoriul cercetat face parte din bazinul hidrografic Bega, bazinetul Bega – Beregsău, cursurile de apă cele mai importante fiind Beregsăul, Luchinul, Măgheruşul şi Niaradul.
    Pârâul Beregsău pătrunde în teritoriu prin partea de nord (la ieşirea din pădurea Darvaş) şi după ce străbate pe o distanţă de cca. 6 km în direcţia sud-vest şi iese prin marginea de sud a satului Cerneteaz. Deşi uneori, în timpul verii, seacă aproape complet, în perioadele ploioase ale anului sau la topirea zăpezilor are un debit foarte ridicat, captat în prezent prin canalul Beregsău, înlăturându-se astfel pericolul inundaţiilor.
    Pârâul Măgheruş, afluent al Beregsăului, separă în partea de nord-vest perimetrul studiat de cel al comunei Sânandrei, prezintă fluctuaţii de debit anotimpuale, debitele maxime formându-se mai cu seamă din ploile de primăvară şi începutul verii şi şi-a făcut cursul pe o linie de factură tectonică, fapt ce determină apariţia unui şir de izvoare mineralizate şi a vulcanilor noroioşi.
    Pârâul Luchin grăniţuieşte în partea de est perimetrul cercetat de teritoriul comunal Remetea Mare, colectându-şi apele din câmpia înaltă a Beregsăului.
    Partea de sud-vest a zonei considerate este străbătută de pârâul Niarad, care este alimentat cu apă provenită din scurgerile din zona de sud-vest a Câmpiei Beregsăului, puternic poluate în trecut cu dejecţii provenite de la fostul Combinat Avicol Giarmata, care îşi manifestă încă efectele remanente.
    Pe lângă pâraiele (în parte regularizate) şi canale de desecare se mai întâlnesc bălţi sau gropi de împrumut de adâncimi şi forme diferite.
    Particularităţile microclimatice ale teritoriului sunt determinate de poziţia sa geografică, astfel că acesta se caracterizează printr-o climă temperat continentală cu ierni mai scurte şi mai blânde, aflându-se frecvent sub influenţa activităţii ciclonilor şi a maselor de aer ce traversează Marea Mediterană şi Adriatică, trăsăturile generale ale climei fiind marcate de diversitatea şi neregularitatea proceselor atmosferice.
    Temperatura medie multianuală este de 10,9ºC pentru intervalul 1887 - 2007 (staţia Timişoara), valoarea medie multianuală a precipitaţiilor fiind de 631,0 mm pentru intervalul 1873 - 1975, 600,4 mm pentru intervalul 1955 - 2004 sau 623,2 mm pentru intervalul 1992 - 2007 (staţia Timişoara), date care indică un proces de aridizare, în condiţiile existenţei unor oscilaţii semnificative: 390,5 mm (1999 - 2000) şi 908,1 mm (1969- 1970).
    Vegetaţia caracteristică este cea specifică silvostepei-semiumede.
    Vegetaţia lemnoasă apare sub formă de păduri ce mărginesc teritoriul în partea de nord-nord-vest în care predomină specii precum Quercus cerris (cer), Q. robur (gorun), Q. frainetto (gârniţă), Q. pubescens, iar în asociaţii cu acestea se mai găsesc specii ca Acer campestre (jugastru), Fraxinus excelsior (frasin) Ligustrum vulgare (lemn câinesc), Crataegus monogyna (păducel), Prunus spinosa (porumbar), Tilia tomentosa (tei alb), Cornus mas (corn).
    În zonele de luncă se întâlnesc pâlcuri izolate de Salix alba şi S. fragilis (salcete), Populus alba şi nigra (plop alb şi negru), Alnus glutinosa (arin negru), Rosa canina (măceş), P. spinosa, C. monogyna.
    În pajiştile naturale se întâlnesc îndeosebi grupări mezofile şi mezoxerofile, alcătuite din specii ca Agrostis stolonifera (iarba câmpului), Poa pratensis (firuţă), Alopecurus pratensis (coada vulpii), Phleum pratense (timoftică) şi Festuca pratensis (păiuş), alături de care se întâlnesc specii ca Lolium perenne (raigras), Agropyron repens (pir), Dactylis glomerata (golomăţ), Bromus inermis (obsigă), Lotus corniculatus (ghizdei), Trifolium pratense şi T. hibridum (trifoi roşu şi hibrid), Vicia sativa (măzăriche de primăvară), Achillea millefolium (coada şoricelului), Rumex acetosa, R. crispus (dragavei), Plantago media (pătlagină), Daucus carota (ruşinea fetei).
    În luncă, în locurile mai joase, se găsesc grupări mezofile şi higrofile cu petice de vegetaţie halofilă, în asociaţii de Carex spp. (rogoz), Juncus efussus (rugină) şi, mai rar, Tipha latifolia (papură), Phragmites communis (stuf), însoţite de Gratiola officinalis (veninariţă), Ranunculus spp. (piciorul cocoşului), Mentha pulegium (ismă), Iris germanica (stânjenel), iar în peticele afectate de sodizare şi salinizare sunt prezente Hordeum hystrix (orz), Camphorosma ovata, Plantago schwarzenbergiana (pătlagină), pe lângă specii ca Ononis spinosa (osu iepurelui), T. repens, F. pseudovina, Cynodon dactylon (pir gros), Lotus corniculatus şi Lotus tenuis (ghizdei).
    Plantele cultivate în principal sunt grâul, porumbul, floarea soarelui,sfecla de zahăr, cartoful, tutunul, trifoiul, lucerna, soia, o serie de leguminoase, viţa de vie, iar între speciile de pomi existente nominalizăm prunul, mărul, cireşul, vişinul, caisul, gutuiul şi nucul.
    Prin gruparea unităţilor de teren (U.T.) din cartograma alăturată rezultă următoarele tipuri dominante de soluri:
      1. Aluviosoluri, 1 - 4 (molice, gleice, gleice-salinice), 88,66 ha, 1,41%;
      2. Cernoziomuri, 5 - 8 (cambice-gleice, gleice-salinice,vertice-gleice), 146,45 ha, 2,33%;
      3. Faeoziomuri, 9- 10 (clinogleice), 18,89 ha, 0,30%;
      4. Eutricambosoluri, 11 - 25 (tipice, molice, aluvice, molice-gleice, aluvice-gleice, aluvice-stagnice, aluvice-salinice, molic-gleice-salinice, aluvice-gleice-salinice), 795,43 ha, 12,64%;
      5. Preluvosoluri, 26 -71 (tipice, molice, vertice, stagnice, molice-roşcate, molice-stagnice, vertice-stagnice, gleice-stagnice), 3.578,16 ha, 56,86%;
      6. Pelosoluri, 72 - 85 (gleice, stagnice, stagnice-gleice, gleice-salinice, gleice-salsodice), 827,88 ha, 13,16%;
      7. Vertosoluri, 86 - 93 (gleice, gleice-salinice, gleice-salsodice), 454,64 ha, 7,23%;
      8. Gleiosoluri, 94 - 96 (molice, pelice), 242,88 ha, 3,86%;
      9. Stagnosoluri, 97 - 100 (tipice, vertice, vertice-gleice), 96,45 ha, 1,53%;
      10. Erodosoluri, 101 - 103 (pelice-calcarice), 42,97 ha, 0,68%.
    Terenul agricol al comunei se constituie din următoarele folosinţe: arabil 4859 ha (77,2%), păşuni 834 ha (13,3%), fâneţe 121 ha (1,9%) şi livezi 305 ha (4,8%).
    Referitor la încadrarea suprafeţei studiate în clase de calitate (fertilitate), pentru categoria de folosinţă "arabil", situaţia se prezintă astfel: cl. I 128 ha (2,6%), cl. a II-a 913 ha (18,8%), cl. a III-a 2852 ha (58,7%), cl. a IV-a 850 ha (17,5%) şi cl. a V-a 116 ha (2,4%).
    Factorii limitativi care grevează asupra învelişului de sol sunt reprezentaţi, în principal, de textura fină (cu limitări moderate 5.2%, reduse 66,9%), compactitatea (moderate 5,5%, reduse 88,3%), portanţa (reduse 19,5%), panta terenului (severe 0,3%, moderate 3,3%, reduse 15,9%), eroziunea de suprafaţă (foarte severe 0,7%, severe 2,9%, moderate 2,9%, reduse 9,7%), eroziunea în adâncime (reduse 3,6%), neuniformitatea terenului (severe 4,6%, moderate 12,0%, reduse 58,3%), excesul de umiditate freatică (moderate 7,2%), excesul de umiditate stagnantă (severe 1,5%, moderate 0,6%, reduse 0,9%), umiditatea pe versant (moderate 20,5%, reduse 13,1%), inundabilitatea prin revărsare (foarte severe 1,4%, severe 6,6%), deficitul de umiditate (severe 7,9%, moderate 43,1%, reduse 30,1%).
    Măsurile de conservare şi îmbunătăţire a calităţii solului vor urmări, cu precădere, respectarea exigenţelor agropedoameliorative curente, în vederea realizării şi conservării în sol a unui regim aerohidric corespunzător unei funcţionalităţi optime.
               
    Dorin ŢĂRĂU, Marcel LUCA
    Material publicat în revista USAMVB „Agricultura Banatului”, nr. 4 (119), decembrie 2009.

Copyrite© O.S.P.A. Timisoara 2010