Header image
Header image 
 
O.S.P.A. Timisoara
 
  

 

 
 

GRĂDINARI

    Situată în vestul judeţului Caraş-Severin (45°12' latitudine nordică şi 21°60' longitudine estică), pe DN 57 şi DJ 581, localitatea Grădinari, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, se află la o distanţă de 39 km de municipiul Reşiţa şi 12 km de oraşul Oraviţa. Comuna Grădinari se întinde pe o suprafaţă de 3823 ha, din care 3232 ha reprezintă terenul agricol.
    În componenţa acestui teritoriu administrativ se regăsesc localităţile Grădinari (cu atestare documentară din 1713, referitoare la vechea denumire de Cacova, schimbată din anul 1965) şi Greoni.
    Teritoriul comunei este alcătuit din următoarele unităţi geomorfologice:
    Dealurile Doclinului care se încadrează în marea unitate geografică a piemonturilor vestice, ce face racordul dintre masivul muntos al Banatului şi Câmpia de Vest. Aspectul piemontan este dat de înclinarea generală de la est spre vest, altitudinea fiind cuprinsă între 110-240 m, diferenţe de altitudine înregistrându-se însă şi de la sud spre nord. Principalele dealuri sunt reprezentate, dinspre nord spre sud, de Dl. Băleni (170 m), Dl. Cacova 217 m), Dl. Bratului (206 m), Dl. Crucea Căpitanului (187 m), Dl. Albului (118 m), Dl. Viile Greonului (141 m) şi Dl. Război (117 m).
    Sub acţiunea proceselor de eroziune fluviatilă, în cadrul platformei ferestruită de torenţi, pâraie şi râuri s-au realizat o seamă de elemente ale formelor de relief, grupate astfel:
    Culmile care au în general o suprafaţă orizontală, foarte slab ondulată şi uşor înclinată, cu lărgimi variabile de la câţiva metri până la 100–150 m. Ca forme de microrelief în cadrul acestora întâlnim suprafeţe plane, cumpene, mameloane şi şei;
    Versanţii care se prezintă cu o mare diversitate de forme şi expoziţii în funcţie de orientarea văilor de eroziune. Lungimea lor variază de la câţiva zeci de metri până la câteva sute de metri (în proiecţie orizontală). Înclinarea pantelor variază de la 3–5% până la 25–35%. Formele de versanţi cele mai des întâlnite sunt: în trepte (pseudoterase), de alunecare, versantul drept, precum şi cel în amfiteatre de alunecare, mai cu seamă în bazinele de formare a văilor;
    Văile intracolinare ce au lărgimi care variază de la câţiva zeci de metri până la 100 – 200 m. Ele sunt inundate periodic de apele provenite din precipitaţii ce se scurg pe versanţi. Masele de pământ ce pătrund în reţeaua hidrografică constituie o sursă foarte importantă de aluviuni care duc deseori la colmatări considerabile. Văile au un caracter torenţial, iar ravenele consolidate, sau neconsolidate, sunt foarte prezente, contribuind la sporirea complexităţii peisajului de microrelief, cel mai frecvent fiind cel filogen, cu muşuroaie, pe care cresc plante hidrofile.
    Câmpia Caraşului este o câmpie de terase îmbucate care începe la 160–170 m altitudine sub dealurile Oraviţei şi coboară în trepte, cea mai largă corespunzând terasei inferioare până la 115–90 m altitudine, terminându-se deasupra luncii inundabile a Caraşului.
    În acest sector, afluenţii primiţi de râul Caraş vin, în principal, din Munţii Aninei (cu peste 1000 mm precipitaţii anual), iar aluviunile lor au putut împinge cursul, făcându-l să devieze spre dreapta ceea ce ar putea explica astfel disimetria actuală a golfului tectonic Oraviţa.
    Câmpia este practic plană, cu mai puţine ondulaţii (cele create de afluenţii Caraşului), în partea dinspre luncă, şi mai frământată în partea dinspre dealurile Oraviţei.
    Câmpia, despărţită de luncă printr-o porţiune îngustă de circa 50-80 m, cu o înclinare de 12-18%, prezintă o înclinare uşoară înspre văi, de 3–5%.
    Lunca Caraşului, parte din Depresiunea Oraviţei, cea mai sudică unitate joasă de tip golf de pe ramura carpatică a ţării noastre, începe de la limita de despărţire între Ticvaniu-Mare şi Ticvaniu-Mic, unde Caraşul reuşeşte să străpungă ultimul pinten de deal care-i bara drumul spre Câmpia joasă. În cadrul perimetrului lunca se prezintă ca o Câmpie plană, cu o pantă imperceptibilă, fapt care face ca apa râului să divagheze mai des în timpul viiturilor. Lunca prezintă zone mai înalte, nisipoase, înspre valea Caraşului şi zone mai joase, mlăştinoase, la contactul cu panta Câmpiei piemontane. Microluncile văilor intracolinare au lărgimi ce variază de la câţiva zeci de metri, la 100–200 m, şi sunt periodic inundate de apele ce se scurg de pe versanţi.
    Din punct de vedere hidrografic teritoriul se încadrează în bazinul râului Caraş şi al afluenţilor acestuia, dispuşi sub formă de evantai, izvorând din Munţii Semenicului, care străbate teritoriul cercetat de la est spre sud-vest, vărsându-se în Dunăre. Acesta are un caracter torenţial, ceea ce provoacă pagube semnificative culturilor din luncă, pentru că depune, cu ocazia inundaţiilor, un bogat material aluvional ce produce modificări mari, atât asupra indicatorilor texturali, cât şi ai celor de fertilitate ale solurilor din luncă.
    Între afluenţii săi, la nord, se regăsesc cursurile râurilor Barheş şi Cernovăţ, iar la sud, Canalul Morii, Lişava, Oraviţa şi Răchitova.
    Apele freatice se află la adâncimi variabile în raport cu formele de relief. Astfel, pe formele pozitive de relief se află la adâncimi mai mari de 10 m, în timp ce pe văile intracolinare se află la adâncimi de 0,5–2,0 m. Pe versanţi acestea apar la zi, pe alocuri, sub formă de peştiri sau izvoare cu debit redus. Ele apar mai frecvent pe treptele de alunecare sau la baza pantelor abrupte.
    În câmpie apele freatice se găsesc la adâncimi de 5-10 m, iar în luncă la 0,8–2,0 m. Drenajul extern, exceptând zonele joase din câmpie şi lunci, este asigurat prin însăşi geomorfologia teritoriului.
    Poziţia geografică, relieful, dinamica atmosferei, precum şi îmbinarea acestor factori, conferă climatului zonei cercetate anumite particularităţi. Fiind situată în părţile sud-vestice ale ţării noastre, nu departe de Marea Adriatică, la adăpostul Munţilor Carpaţi, zona se încadrează în climatul temperat-continental moderat, subtipul bănăţean, cu nuanţe submediteraniene.
    Temperatura medie multianuală este de 11,1°C (staţia Oraviţa, în intervalul 1955-1987 şi staţia Reşiţa, în intervalul 1955-2009), iar valoarea medie multianuală a precipitaţiilor este de 895,0 mm (staţia Oraviţa), şi 815,2 mm (staţia Reşiţa), ea oscilând în funcţie de relief, cu valori mai scăzute în zona de luncă şi mai ridicate în cea a dealurilor piemontane.
    Prin poziţia sa geografică teritoriul este situat în cea de a doua zonă fitogeografică a ţării, în zona pădurilor de foioase, de tip estival, ce aparţine Provinciei geobotanice central-europene, fiind puternic influenţată de vecinătatea celei sud-europene.
    Speciile lemnoase preponderente sunt reprezentate de Fagus silvatica (fag), Quercus robur (gorun), Q. sesiliflora (stejar), Acer campestre (jugastru), A. platanoides (arţar), Carpinus betulus (carpen), Ulmus campestris (ulm), Tilia sp. (tei), Malus silvestris (măr pădureţ), Pirus piraster (păr pădureţ), Cerasus avium (cireş).
    În pajişti predomină asociaţii sau grupări de Agrostis (iarba câmpului), Poa (firuţă), Festuca (păiuş) şi leguminoase ca Lotus (ghizdei) şi Trifolium (trifoi). Dintre speciile ce alcătuiesc aceste asociaţii, sau grupuri, sunt prezente graminee precum Agrostis tenuis (iarba câmpului), Poa pratensis (firuţa de livezi), Briza media (tremurătoare), Dactylis glomerata (golomăţ), Festuca sulcata (păiuş), iar dintre leguminoase, Lotus corniculatus (ghizdei), Trifolium repens (trifoi alb târâtor), T. pratense (trifoi roşu).
    Vegetaţia spontană de subarboret este reprezentată, în principal, de Prunus spinosa (porumbar), Crataegus monogyna (păducel), Rosa canina (măceş), Ligustrum vulgare (lemn câinesc), Cornus mas (corn).
    În lunca Caraşului se întâlnesc un amestec de arbust şi subarboret, în care predomină esenţele de lemn moale, iar vegetaţia spontană este reprezentată, frecvent, de Salix alba (salcie albă), S. fragilis (salcie plesnitoare), Populus tremula (plop tremurător), P. alba (plop alb), Betula pendula (mesteacăn), Corylus avellana (alun), Sambucus nigra (soc negru) şi Rubus idaeus (smeură).
    Esenţele arborescente cultivate sunt Robinia pseudacacia (salcâm), Morus nigra (dud negru), Tilia cordata (tei), Prunus domestica (prun), Juglans regia (nuc), Malus domestica (mărul), Cerasus avium (cireş), C. vulgaris (vişin).
    Ca specie protejată, în pădurile de foioase, este prezentă Convallaria majalis (lăcrămioara).
    Prin gruparea unităţilor de teren (U.T.) din cartograma alăturată rezultă următoarele tipuri dominante de soluri:
      1. Aluviosoluri, 1-5 (tipice, eutrice, gleice), 24,23 %;
      2. Eutricambosol, 6 ( aluvice- gleice), 2,82 %;
      3. Preluvosoluri, 7-18 ( tipice, gleice, stagnice, amfigleice), 36,61 %;
      4. Luvosoluri, 19-23 ( stagnice, vertice-stagnice), 4,12 %;
      5. Vertosoluri, 24-32 ( tipice, stagnice, amfigleice), 19,15 %;
      6. Asociaţii de aluviosoluri cu eutricambosoluri şi vertosoluri, respectiv de preluvosoluri cu vertosoluri , 501-502, 13,07 %.
    Terenul agricol al comunei se constituie din următoarele folosinţe: arabil 2208 ha (68,3%), păşuni 497 ha (15,4%), fâneţe 519 ha (16,1%) şi livezi 8 ha (0,2%).
    Referitor la încadrarea suprafeţei studiate în clase de calitate (fertilitate), pentru categoria de folosinţă "arabil", situaţia se prezintă astfel: cl. a II-a 473 ha (21,4%), cl. a III-a 1621 ha (73,4%) şi cl. a IV-a 114 ha (5,2%).
    Factorii limitativi care grevează asupra învelişului de sol sunt reprezentaţi, în principal, de aciditate (cu limitări reduse 26,7%), rezerva de humus (moderate 69,0%, reduse 18,0%), textura fină (moderate 1,4%, reduse 58,7%), compactitatea (moderate 25,8%, reduse 61,1%), portanţa (moderate 19,0%, reduse 39,8%), panta terenurilor (moderate 0,8%, reduse 17,5%), eroziunea de suprafaţă (moderate 8,5%, reduse 9,8%), eroziunea în adâncime (foarte severe 0,8%), alunecări şi prăbuşiri (reduse 0,8%), neuniformitatea terenurilor (moderate 23,0%, reduse 27,9%), excesul de umiditate freatică (moderate 25,1%, reduse 6,4%), excesul de umiditate stagnantă (moderate 37,0%, reduse 20,4%), inundabilitatea prin revărsare (foarte severe 8,7%, severe 2,4%).
    În vederea ameliorării şi valorificării depline a potenţialului productiv al terenurilor agricole din cadrul comunei se recomandă asigurarea măsurilor hidroameliorative şi culturale curente, menite să asigure un regim aerohidric în sol la parametri optimi de funcţionalitate, dar sânt recomandate, în perspectivă, lucrări de regularizare a cursurilor de apă şi îndiguiri, desecare de adâncime pentru eliminarea excesului de umiditate freatic (pe 39% din suprafaţa terenului agricol), drenaj şi desecare de suprafaţă (63,2%), irigaţii (76,0%), afânare adâncă (34,4%) şi sunt recomandate arăturile pe curba de nivel şi aplicarea îngrăşămintelor în funcţie de recomandările planurilor de fertilizare stabilite prin studii agrochimice.
               
    Dorin ŢĂRĂU, Marcel LUCA
    Material publicat în revista USAMVB „Agricultura Banatului”, nr. 3 (122), septembrie 2010.

Copyrite© O.S.P.A. Timisoara 2010