Header image
Header image 
 
O.S.P.A. Timisoara
 
  

 

 
 

JEBEL

    Situată în partea de sud-vest a judeţului Timiş (45°33' latitudine nordică şi 21°13' longitudine estică), pe E 70, localitatea Jebel, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, se află la o distanţă de 24,7 km de municipiul Timişoara. Comuna Jebel se întinde pe o suprafaţă de 12074 ha, din care 9583 ha reprezintă terenul agricol.
    Localitatea este atestată documentar din anul 1334 sub numele de Zephel.
    în componenţa acestui teritoriu administrativ se regăsesc localităţile Jebel şi Pădureni.
    Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul comunei se situează în Câmpia Banato-Crişană, parte a Câmpiei de Vest a României, extremitatea estică a Câmpiei Tisei, în Interfluviul Timiş-Bega, distingându-se în arealul acestui sector ca forme principale de relief:
      Câmpia piemontană a glacisurilor subcolinare, sau câmpia înaltă, situată la altitudinea de 110-180 m;
      Câmpia de divagare sau câmpia joasă având altitudinea cuprinsă între 75-110 m.
    Perimetrul comunei este situat, în cea mai mare parte, în câmpia joasă, având o mică porţiune situată în câmpia piemontană a glacisurilor subcolinare.
    Altitudinea în raza perimetrului cercetat este cuprinsă între 90-110 m pentru câmpia joasă.
    Porţiunea de câmpie joasă se prezintă aproape plană, având o înclinare generală de la est la vest, unde panta nu depăşeşte 1%. Privită de aproape, prezintă numeroase forme de microrelief, formele pozitive fiind aproape inexistente, ele confruntându-se cu formele plane.
    Câmpia înaltă a glacisului subcolinar face parte din Câmpia piemontană a Pogănişului, partea nordică a câmpiei înalte poartă denumirea de Câmpia Niţchidorfului, iar partea de sud-est aparţine Câmpiei Şipetului. Teritoriul Jebel are o suprafaţă mică situată în Câmpia Şipetului (cca. 100 ha), suprafaţă care este mai mult o zonă de trecere între câmpia înaltă şi cea joasă.
    Câmpia joasă s-a format prin acţiunea acumulativă a Pogănişului, care, odată cu pătrunderea în această formă de relief, a antrenat sedimente semnificative, pe care le-a depus la vărsare. Câmpia înaltă este modelată de pârâul Tofaia.
    Din punct de vedere geologic, câmpia înaltă este considerată o formă de relief matură, chiar dacă în amonte echilibrul geomorfologic încă nu este stabil. Aici se pot observa văi, iar ravenarea poate provoca pagube mari dacă terenul este folosit neraţional.
    Făcând parte din bazinul hidrografic al Timişului, teritoriul comunei însumează o lungime totală a râurilor cadastrale de 5.214 km.
    Vechiul con de dejecţie al Pogănişului a fost fragmentat de o serie de văi de eroziune, elemente torenţiale în fază incipientă, azi în mare măsură stabilizate şi corectate. Astfel s-a format şi Valea Tofaia care străbate teritoriul în partea de nord şi debuşează în râul Timiş prin canalul Lanca Birda. Debitul este redus şi sezonier dar, întrucât solurile prezintă o impermeabilitate destul de accentuată, scurgerea superficială este ridicată în timpul ploilor abundente, iar debitul acestei văi creşte brusc.
    Apele freatice din câmpia joasă se află la 1,5-3 m adâncime. în formele microdepresionare (crovuri), ale câmpiei joase, apa se află la adâncimea sub 1 m. în funcţie de anotimp, adâncimea apei freatice oscilează între 0,1 1 m. Astfel, nivelele maxime sunt înregistrate primăvara şi iarna, iar cele minime la sfârşitul verii şi toamnei.
    Prin lucrările hidroameliorative executate până în prezent, au fost rezolvate în bună parte problemele legate de apa freatică, în sensul că o parte relativ mică din terenuri au apa freatică la nivel critic. Există porţiuni însemnate din teritoriu unde datorită microreliefului negativ şi permeabilităţii slabe sau foarte slabe, apele de precipitaţii stagnează la suprafaţă, ceea ce duce la diminuarea sau compromiterea recoltelor. Aceasta mai ales primăvara, la ieşirea din iarnă şi, uneori, în prima jumătate a verii, după perioadele mai ploioase.
    Prin poziţia sa geografică, teritoriul se încadrează în climatul de câmpie, la limita de trecere între subtipul vestic, cu nuanţă oceanică şi subtipul bănăţean, cu nuanţă mediteraneeană, cu o temperatură medie multianuală de 10,9C pentru intervalul 1943 - 2004 (staţia Timişoara), valoarea medie multianuală a precipitaţiilor fiind de 585,8 mm pentru intervalul 1871-1975 (staţia Răuţi), în zona municipiului Timişoara înregistrându-se 631,0 mm pentru intervalul 1871-1975 şi 591,9 mm, pentru intervalul 1955 - 2004 (staţia Timişoara), date care indică un proces de aridizare.
    Vegetaţia specifică este cea de silvostepă.
    Zona este specifică terenurilor luate în cultură, unde pădurile sunt rare, iar vegetaţia lemnoasă este reprezentată mai mult de pâlcuri, situate pe lângă cursul pârâului Tofaia şi de cea cultivată în vatra satelor. Se întâlnesc specii de Salix alba, Salix fragilis (salcete), Alnus glutinosa (arin negru), Populus alba, P. Nigra (plop alb şi negru).
    Dintre arbuşti sunt prezenţi Cornus sanguinea (sânger), Crataegus monogyna (păducel), Sambucus nigra (soc negru), Ligustrum vulgare (lemn câinesc) ş.a. în vetrele satelor sau răzleţ se întâlnesc Morus alba şi M. Nigra (dud alb şi negru), Robinia pseudacacia (salcâm), Fraxinus excelsior (frasin), Acer platanoides (arţar) etc. Pomii fructiferi sunt reprezentaţi mai ales de nuc, vişin, prun, păr şi, mai rar, de măr.
    Vegetaţia ierboasă specifică zonei este xeromezofilă, cu asociaţii dominate de Festuca spp. (păiuş). întrucât pajiştile sunt restrânse mai mult pe terenuri afectate de apele freatice sau cu ape periodic stagnante, vegetaţia spontană întâlnită, mai frecvent, este dominată de specii mezohigrofile şi chiar higrofile.
    Pe formele negative ale microreliefului apar specii ca Festuca valesiaca (păiuş), Dactylis glomerata (golomăţ), Alopecurus pratensis (coada vulpii), Ranunculus acer (floare broştească), Plantago media, P. major (pătlagină) ş.a.
    Pe terenuri sărăturate sunt prezente Trifolium fragiferum (trifoi), Statice gmelini (limba peştelui), Puccinellia distans ş.a.
    Dintre buruienile mai frecvent întâlnite în culturi şi pe margini de drumuri sunt de semnalat Setaria glauca (mohor), Echinochloa crus galli (costrei), Polygonum aviculare (troscot comun), Cynodon dactylon (pir gros) etc.
    Prin gruparea unităţilor de teren (U.T.) din cartograma alăturată rezultă următoarele tipuri dominante de soluri:
      1. Aluviosoluri, 1-4 (districe, eutrice, gleice), 483,97 ha, 5,05%;
      2. Cernoziomuri, 5-13 (gleice-cambice, gleice-alcalice, vertice-gleice-cambice, gleice-stagnice-cambice, gleice-stagnice-salsodice, gleice-calcarice-salsodice) - 5-13; 974,70 ha, 10,17%;
      3. Faeoziomuri, 14-34 (cambice, gleice-cambice, gleice-argice, stagnice-cambice, stagnice-argice, gleice-argice-salinice, gleice-alcalice-salinice), 3615,15 ha, 37,72%;
      4. Eutricambosoluri, 35-49 (tipice, molice, gleice, aluvice, salsodice, molice-gleice, gleice-aluvice, gleice-alcalice, salinice-alcalice, molice-gleice-alcalice), 3555,24 ha, 37,10%;
      5. Gleiosoluri, 50-51 (cambice-aluvice, calcarice-molice), 459,08 ha, 4,79%;
      6. Soloneţuri, 52-54 (gleice-salinice), 495,02 ha, 5,17%.
    Terenul agricol al comunei în suprafaţă de 9583 ha, este constituit din următoarele folosinţe: arabil 7930,52 ha (82,76%), păşuni 1173 ha (12,24%), fâneţe 475 ha (4,96%), livezi 3,84 ha (0,14%).
    Referitor la încadrarea suprafeţei agricole în clase de calitate (fertilitate) pentru categoria de folosinţă "arabil" situaţia se prezintă astfel: clasa I 29,69 ha (0,31%), clasa a II-a 4224,61 ha (44,08%), clasa a III-a 3048,04 ha (31,81%), clasa a IV-a 1520,40 ha (15,87%), clasa a V-a 706,43 ha (7,94%).
    Principalii factori limitativi care influenţează calitatea învelişului de sol sunt reprezentaţi de: salinizare (limitări moderate 3%, reduse 13 %), sodizare (extrem de severe 5 %, severe 2%, moderate 11 %, reduse 1 %), textura grosieră (reduse 6 %), textura fină (moderate 3 %, reduse 29 %), compactare (severe 78 %, moderate 16 %), excesul de umiditate freatică (moderate 16%, reduse 28%), excesul de umiditate stagnantă (moderate 1%, reduse 2%), inundabilitate prin revărsare (foarte severe 3,5%, severe 2%), deficitul de umiditate (moderate 68%, reduse 1%).
    în vederea eliminării sau reducerii acestor limitări sunt necesare lucrări de prevenire a excesului de umiditate freatic şi pluvial (lucrări culturale executate în condiţii optime de umiditate), o structură adecvată de culturi, care să cuprindă şi plante amelioratoare, amendare calcică periodică, îmbunătăţiri funciare care să vizeze ameliorarea solurilor sărăturate sau a celor cu exces de umiditate, remedierea şi întreţinerea sistemului de desecare-drenare existent.
    De asemenea, sunt necesare măsuri de ameliorare a stării fizice a solurilor de pe suprafeţele afectate de procese fizice de degradare la suprafaţă (crustificare, prăfuire, colmatarea spaţiului poros etc), care se referă, în primul rând, la reducerea numărului de lucrări ale solului, introducerea asolamentelor de lungă durată cu plante protectoare, combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor, fertilizarea ameliorativă etc.
    în privinţa fertilizărilor ameliorative, o atenţie deosebită trebuieşte acordată utilizării dejecţiilor semilichide şi lichide pe terenuri slab drenate, îngheţate, pe terenuri situate în apropierea cursurilor de apă, deoarece prin aplicarea unor cantităţi excesive şi/sau prin alegerea greşită a momentului administrării, acestea sunt contraproductive.
    O atenţie specială trebuie acordată fertilizării cu azot, din cauza complexităţii comportamentului acestui nutrient în sol şi a uşurinţei cu care se poate pierde sub formă de nitraţi, prin antrenare cu apele de infiltraţie şi cu scurgerile de suprafaţă.
    Cantitatea de îngrăşăminte minerale şi organice aplicată pe unitatea de suprafaţă nu trebuie să depăşească 170 - 210 kgN/ha/an, avându-se în vedere faptul că pentru exploataţiile din zonele vulnerabile la poluarea apelor cu nitraţi este interzisă depăşirea cantităţilor menţionate.
    Din raţiuni economice dar şi de ordin ambiental, la nivelul fiecărei exploataţii agricole sau agro-zootehnice mai mari de 10 ha, se impune o corectă gestiune a îngrăşămintelor la nivelul exploataţiei. Pentru atingerea acestui obiectiv este necesar să se alcătuiască un plan de fertilizare cu azot şi cu ceilalţi nutrienţi, pentru fiecare solă sau parcelă ocupată de o anumită cultură.
               
    Dorin ŢĂRĂU, Marcel LUCA
    Material publicat n revista U.S.A.M.V.B. "Agricultura Banatului", anul XX, nr.3 (126), septembrie 2011.

Copyrite© O.S.P.A. Timisoara 2010