Header image
Header image 
 
O.S.P.A. Timisoara
 
  

 

 
 

PECIU NOU

    Situată în partea de sud-vest a judeţului Timiş (45°36' latitudine nordică şi 21°03' longitudine estică), pe DJ 593, localitatea Peciu Nou, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, se află la o distanţă de 25,2 km de municipiul Timişoara. Comuna Peciu Nou se întinde pe o suprafaţă de 13525 ha, din care 11629 ha reprezintă terenul agricol.
    În componenţa acestui teritoriu administrativ se regăsesc localităţile Peciu Nou (atestată prin prezenţa pe listele dijmelor papale începând cu anul 1333, sub numele de Veybech), Diniaş (atestată din anul 1723 sub numele de Dingnas) şi Sânmartinu Sârbesc (atestată din anul 1333 sub numele de San Martino).
    Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul comunei se situează în Câmpia Banato-Crişană, parte a Câmpiei de Vest a României, extremitatea estică a Câmpiei Tisei, în Interfluviul Timiş-Bega, unitate formată exclusiv prin acţiunea cumulativă a râului Timiş.
    Arealul comunei se încadrează, în cea mai mare parte a sa, în şesul aluvial de ostroave al Timişului şi, parţial, în şesul asanat al Begăi, înclinarea generală manifestându-se de la est spre vest, câmpia de rezidenţă prezentând o înclinare generală de la est la vest, care este alcătuită dintr-o triadă reprezentată de:
      Sectorul sudic, care este cuprins între râul Timiş şi prima formaţiune de tip meandru, unitatea de relief formându-se prin revărsarea şi depunerea de aluviuni a Timişului. Între acesta şi fostul curs (în prezent nivelat) al braţului Caraci apele au depus sedimente mai argiloase peste materiale aluviale mai grosiere. Grindurile din zonă sunt rezultatul depunerilor de materiale mai fine, iar crovurile sunt formate în urma tasării păturilor aluviale. Datorită pînzei freatice mineralizate, cu direcţia de scurgere spre Timiş, apar areale restrînse cu salinizări şi alcalizări;
      Sectorul central (mai înalt, drenat şi evoluat), care reprezintă terasa inferioară a Timişului. Vechile cursuri de apă din această zonă imprimă, în prezent, crovuri alungite, cu deschideri spre areale depresionare mari. În proximitatea grindurilor apare o alcătuire gralunometrică mai grosieră, iar în ariile depresionare una mai fină, datorită "pachetului" de depozite loessoide intens amestecate cu aluviuni. Cuvertura de materale loessoide este întreruptă de areale semnificative cu sărături, ca urmare a "dopurilor" de săruri nocive ivite în calea circulaţiei apelor;
      Sectorul nordic, sau sectorul aluvial al rîului Bega, care se întinde la sud de cursul acestuia şi are largi întrepătrunderi în sectorul cîmpiei loessice. Înainte de canalizarea rîului Bega, acest areal era despletit într-o reţea de zeci de braţe, flancate la sud de grindurile aluviale ale Timişului, iar la nord de cîmpia mai înaltă a Mureşului. Întreaga "meandrare" de braţe şi belciuge avea o viteză de scurgere lentă spre vest, fapt ce a determinat sedimentarea şi depozitarea materialelor cu texturi fine de natură aluvială şi stagnarea apelor un timp mai îndelungat, fapt ce a determinat în trecut executarea de reţele de scurgere sub formă de canale.
    Contactul dintre zona aluvială a rîului Bega şi terasa inferioară a Timişului acoperită cu materale loessoide se face la nivelul zonelor grindate nisipoase (fosta plantaţie pomicolă de la Diniaş, respectiv cea de la Sânmartinul Sârbesc) şi ale vastelor suprafeţe depresionare în care predomină areale saline.
    Încadrându-se în bazinul hidrografic Timiş-Bega, teritoriul este situat în bazinul inferior al râului Timiş, care îl traversează de la est la vest şi îl drenează în cea mai mare parte a anului. Rolul Timişului de alimentare a nivelului apelor freatice de suprafaţă se manifestă numai în perioadele excesiv de ploioase (de la sfârşitul iernii şi începutul primăverii şi, mai rar, la sfârşitul primăverii).
    Râurile cadastrale de pe teritoriul comunei sunt: Bega (confluentă cu Srpski), Timiş (confluent cu Lanca-Birda) şi Bega Mică (confluentă cu Timişaţ).
    Lacurile de pe teritoriul comunei sunt: Sânmartinul Sârbesc, situat în bazinul Bega Mică şi Ţeba.
    Pentru protejarea terenurilor agricole s-au înălţat aproape 200 km de diguri şi s-au amenajat peste 12 km sisteme de desecare. Nivelul apei freatice pe teritoriul comunei se găseşte, după caz (grind-crov), între 1,5-3 m, în partea de sud-sud-est este cantonat în nisipuri, având un drenaj bun, în colţul de sud-vest prezintă un punct argilos, cu o pantă hidraulică mică, iar în partea de de nord are un substrat argilos, peste care apa freatică are scurgere lentă spre Bega.
    Mineralizarea apei freatice (conţinutul ridicat de săruri, cloruri şi sulfaţi) o face improprie pentru irigaţii cât şi pentru alimentarea cu apă a comunei.
    Particularităţile microclimatice ale zonei cercetate sunt determinate de poziţia sa geografică, astfel că aceasta se caracterizează printr-o climă temperat-continentală cu ierni mai scurte şi mai blânde, aflându-se frecvent sub influenţa activităţii ciclonilor şi a maselor de aer ce traversează Marea Mediterană şi Adriatică, trăsăturile sale generale fiind marcate de diversitatea şi neregularitatea proceselor atmosferice.
    Temperatura medie multianuală este de 10,9 °C pentru intervalul 1943 - 2004 (staţia Timişoara), valoarea medie multianuală a precipitaţiilor fiind de 585,8 mm pentru intervalul 1871-1975 (staţia Răuţi), în zona municipiului Timişoara înregistrându-se 631,0 mm pentru intervalul 1871-1975 şi 591,9 mm, pentru intervalul 1955 - 2004 (staţia Timişoara), date care indică un proces de aridizare.
    Teritoriul se află situat în zona de silvostepă, cu o vegetaţie specifică terenurilor luate în cultură. Predominanţa asociaţilor vegetale lemnoase a durat până în secolul al XVIII-lea, când a avut loc o defrişare masivă a pădurilor. În vecinătatea estică a comunei, pe teritoriul comunei Parţa, s-a păstrat un martor al acestora, constituit din specii precum: Quercus robur (gorun), Fraxinus excelsior (frasin), Ulmus foliaceus (ulm), Acer campestre (jugastru), Crataegus monogyna (păducel) etc. Situaţia prezentă determină influenţe negative asupra climei, căreia îi imprimă un ritm accelerat de stepizare, condiţie accentuată şi de intensele lucrări de îmbunătăţiri funciare.
    Vegetaţia ierboasă este bine dezvoltată prezentînd variaţii legate de poziţia ce o ocupă în relief.
    Pe solurile cu drenaj global bun predomină grupări ca Festuca sulcata (păiuş), Salvia pratensis (jaleş), Lolium perenne (raigras), Bromus inermis (obsigă), Cynodon dactylon (pir gros) etc.
    Pe solurile cu drenaj global deficitar, sunt prezente asociaţii de Phragmites communis (stuf), Carex spp. (rogoz), Juncus spp. (rugină) etc.
    Pe solurile saline se dezvoltă plante specifice precum Festuca pseudovina (păiuş), Poa bulbosa var. vivipara (firuţă), Aster tripolium (steluţă), Atriplex patula (lobodă), Camphorosma ovata.
    Plantele de cultură specifice zonei sunt porumbul, grâul, sfecla de zahăr, lucerna, soia, mazărea, fasolea ş.a.
    Terenurile sărăturate, cu flora lor specifică, localizate în proximitatea localităţii Diniaş, sunt protejate ca rezervaţie pedologică, măsură iniţiată şi promovată în anii '60 ai secolului trecut de regretatul Prof. C. V. Oprea.
    Prin gruparea unităţilor de teren (U.T.) din cartograma alăturată rezultă următoarele tipuri dominante de soluri:
      1. Aluviosoluri, 1 (gleice), 115,08 ha;
      2. Entiantrosoluri, 2 (mixice), 11,45 ha;
      3. Cernoziomuri, 3-13 (gc,gc-ka,gc-cb,gc-ka-cb,gc-ka-ac,gc-cb-sc), 3821,50 ha;
      4. Faeoziomuri, 14-20 (ti,gc,gc-cb), 1738,75 ha;
      5. Eutricambosoluri, 21-26 (ti,gc,mo-al,gc-al,mo-gc-al), 1885,03 ha;
      6. Pelosoluri, 27,28 (gc,ar-gc), 1203,6 0ha;
      7. Vertosoluri, 29 (gc), 663,69 ha;
      8. Gleiosoluri, 30,31 (ka-al,ka-mo-al), 73,05 ha;
      9. Soloneţuri, 32-28 (ka-sc-gc,so-ka-mo,so-ka-sc,so-mo-sc), 1103,09 ha.
    Asociaţii (701-710) de : cernoziomuri cu faeoziomuri şi soloneţuri(cu exces temporar de umiditate) ,1013,16 ha.
    Terenul agricol al comunei în suprafaţă de 11629 ha, este constituit din următoarele folosinţe: arabil 8917 ha (76,7%), păşuni 1685 ha (14,5%), fâneţe 841 ha (7,2%), livezi 167 ha (1,4%) şi vii 19 ha (0,2%).
    Referitor la încadrarea în clase de calitate (fertilitate) pentru categoria de folosinţă "arabil", situaţia se prezintă astfel: clasa I 37 ha (0,32%), clasa a II-a 3931 ha (33,81%), clasa a III-a 4773 ha (41,04%), clasa a IV-a 920ha (7,91%) şi clasa a V-a 1968ha (16,92%), conform principalelor caracteristici ecopedologice şi capacitatea de producţie exprimată prin note de bonitare.
    Factorii limitativi care grefează asupra învelisului de sol sunt reprezentaţi în principal de salinizare (limitări severe 2,1%), moderate 5,0%), reduse 11,6%), sodizare (extrem de severe 10,5%) aciditate (moderate 1,0%, reduse 15,7%), alcalinitate (moderate 9,7%, reduse 12,8%), rezerva de humus (severe 1,4%, moderate 16,8%, reduse 43,8%), textura fină (moderate 5,7%, reduse 42,0%), compactitate (severe 43,0%, moderate 50,0%), gradul de neuniformitate (reduse 45,1%), excesul de umiditate freatică (moderate 15,6%, reduse67,8%), inundabilitate prin revărsare(foarte severe 1,0%), deficitul de umiditate (moderate 58,0%).
    Asupra acestor elemente restrictive ce afectează potenţialul de producţie al învelişului de sol, se impun, de la caz la caz, măsuri de corectare a reacţiei solului prin amendare periodică cu gips (doza de amedament, tipul şi cantitatea de îngrăşământ urmând a fi stabilite pe baza cartării agrochimice), eliminarea excesului de umiditate prin lucrări de prevenire şi combaterea acestuia (nivelarea terenului, rigole, şanţuri, canale, drenuri) ş.a.
    O atenţie deosebită va trebui acordată măsurilor de ameliorare a stării fizice a solurilor degradate natural şi artificial, prin afânare adâncă (subsolaj, scormonire, scarificare), cât şi prin aplicarea sistemelor tehnologice agricole corespunzătoare, între care care, cu prioritate, introducerea asolamentelor de lungă durată cu plante protectoare şi amelioratoare (leguminoase şi graminee perene), alternarea lucrării profunde a solului (cu scormonitorul), fără întoarcerea brazdei, pentru culturile anuale prăşitoare, cu o lucrare superficială (disc,combinator etc.) pentru cerealele păioase, sau printr-o restructurare, după caz, a suprafeţelor agricole şi silvice.
               
    Dorin ŢĂRĂU, Marcel LUCA
    Material publicat Ón revista U.S.A.M.V.B. "Agricultura Banatului", anul XX, nr.3 (126), septembrie 2011.

Copyrite© O.S.P.A. Timisoara 2010