Header image
Header image 
 
O.S.P.A. Timisoara
 
  

 

 
 

RAMNA

    Situată în nord-vestul judeţului Caraş-Severin (45°26' latitudine nordică şi 21°41' longitudine estică), pe DJ 585, localitatea Ramna, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, se află la o distanţă de 45 km de municipiul Reşiţa şi 17 km de "tripleta" localitate (oraş) Bocşa, (Română, Vasiova şi Montană). Comuna Ramna se întinde pe o suprafaţă de 9910 ha, din care 5719 ha reprezintă terenul agricol.
    În componenţa acestui teritoriu administrativ se regăsesc localităţile Ramna (cu atestare documentară din 1364, referitoare la vechea denumire de Ravna), Bărbosu şi Valeapai.
    Teritoriul comunei este alcătuit din unităţile geomorfologice desemnate de Munţii Ariniş, Dealurile Ramnei, Dealurile Pogănişului, Câmpia înaltă, Lunca Bârzavei şi Lunca Pogănişului.
    Munţii Ariniş se extind în teritoriu prin terminaţiile lor nordice şi nord-vestice care domină dealurile cu peste 100 m, fiind reprezentaţi de Culmea Mare (617 m).
    Numeroasele fire de apă care îşi au obârşia pe versantul nordic al masivului au modelat intens atât terminaţiile montane cât şi scurtele prispe piemontane formate la baza munţilor. Fragmentarea reliefului este foarte intensă, chiar excesivă, formele plane, interfluviale, fiind înguste (rar depăşesc 100 m). Diferenţele de altitudine dintre platouri şi firele de vale, sau fundurile de ravenă, depăşesc 50-80 m.
    Pantele variază de la 3-50%, sunt în general lungi, de tip convex, cu expoziţii estice, vestice şi nordice;
    Dealurile Ramnei se desfăşoară în nord-vestul munţilor Ariniş, înaintând spre vest, ca un pinten în Câmpia piemontană Gătaia. În mare, aceste formaţiuni piemontane deluroase se extind doar în perimetrul comunei Ramna, de unde şi-au primit şi numele. În prezent, dealurile Ramnei se caracterizează printr-un relief acumulativ destul de fragmentat, ce are o înclinare de la sud la nord şi de la est la vest. Altitudinea maximă de 250 m şi minima de 150 m ne indică o energie de medie de relief. Reţeaua de văi şi organisme torenţiale, nu exagerat de deasă, determină o fragmentare moderată.
    Platourile netede sunt destul de reduse ca extensiune. Majoritatea reliefului este caracterizat din versanţi lungi, care înclină spre văile ce drenează teritoriul, în special spre Valea Vornic, cu cele trei braţe ale sale, care debuşează înspre sud-vest în Bârzava, cât de şi valea care drenează satul Bărbosu şi se îndreaptă spre nord, spre râul Pogăniş.
    Versanţii foarte prelungi (300 m), de formă concav-convexă, cu frecvente schimbări de pantă şi cu o neuniformitate moderată, sunt rezultatul aderării treptate a văilor care au dat forma actuală a reliefului. Ei sunt, pe alocuri, brăzdaţi de ravene izolate;
    Dealurile Pogănişului au fost individualizate, ca şi cele ale Ramnei, în Miocen, în urma unor puternice mişcări tectonice, finalizate în perioadele anterioare prin groase depozite sedimentare aduse de Pogăniş şi alte pâraie, din Semenic şi Ariniş. Altitudinea medie a acestora este de circa 250 m, cu cota maximă de 367 m, în Culmea Bleanca.
    Fragmentarea medie mai redusă din zona cercetată se datorează unei reţele reduse de afluenţi pe care îi primeşte Pogănişul de pe partea stângă, care a favorizat extinderea unor suprafeţe plane întinse, cu frecvente stagnări de apă în anotimpul ploios. Trecerea la lunca Pogănişului se face prin intermediul unor versanţi lungi, complecşi, cu numeroase inflexiuni generate de vechi alunecări sau de jocul sculptural al râului.
    Între formaţiunile cele mai reprezentative prezente în teritoriu sunt notabile în vest Dl. Stoicani (209 m), Dl. Teiuşul Mare (229,4 m), în sud Dl. Guluoani (208 m), Tâlva înaltă (370 m), iar in est de Tâlva Cucului (370,6 m) şi Tâlva Spânzului (507,6 m).
    În interiorul dealurilor puternic ridicate până la cote de 300 m, adâncimea văilor, cu peste 30 m, au generat o energie mare de relief;
    Câmpia înaltă face parte integrantă din Câmpia Gătaia şi are un caracter piemontan, fiind rezultatul acţiunii morfosculpturale ale râurilor Bârzava şi Pogăniş şi formează un semicerc în jurul Dealurilor Pogănişului şi Ramnei, continuând Câmpia de terase a Timişului până la valea Pogănişului.
    Cotele coboară pe sub dealurile Ramnei şi Pogănişului, de la 190 m în partea de nord, până la 120 m în extremitatea sa vestică. Pe Pogăniş, dar mai ales pe Bârzava, câmpia pătrunde larg, uneori peste poalele dealurilor, până aproape de baza munţilor Ariniş.
    La Ramna se observă cum nivelul superior al câmpiei piemontane porneşte din apropierea muntelui şi se lărgeşte mult spre vest. Odată cu înălţările ulterioare, când a început fragmentarea, s-a produs detaşarea piemontului de munţi, fenomen ce apare clar la Ramna, în spate, rămânând umerii de 200 m ce se înşiră spre munte.
    Înclinarea generală a straturilor sedimentelor este de la est spre vest. Pârâul Moraviţa care mărgineşte spre vest Câmpia înaltă, taie aceste strate de la nord la sud, fapt care face ca trecerea de la Câmpia înaltă la cea joasă să se realizeze prin intermediul unei creste cu o denivelare peste 20 m.
    Câmpia înaltă se caracterizează prin platouri lungi, versanţi de diferite lungimi 20–100–150 m, cu înclinaţii şi expoziţii variate, de la 2–3% până la 25-50%, cu văi adânci de eroziune înguste;
    Lunca Bârzavei, o unitate geomorfologică simplă, atât din punct de vedere litologic cât şi pedologic, o dată scăpată din încătuşarea munţilor Dognecei şi Arinişului, în aval de Bocşa, se lărgeşte brusc. În cuprinsul teritoriului cercetat lungimea ei variază între 300 – 1300 m. Altitudinea medie este de 110 – 120 m, cu direcţia de cădere de la est la vest. Panta mare în sectorul montan se reduce mult în câmpia piemontană şi, împreună cu viteza de scurgere, imprimă un caracter de divagare intensă.
    Întregul perimetru al acestei lunci este înţesat de meandre, braţe părăsite şi ostroave. În funcţie de direcţia de scurgere, râul Bârzava a depus pe anumite sectoare materiale sedimentare cu alcătuire granulometrică diferită: nisipuri, luturi, luturi fine şi mai rar argile. În apropierea râului şi a fostelor lui braţe de scurgere se întâlnesc materiale mai grosiere decât restul luncii, unde microrelieful are un aspect pozitiv.
    Formele negative de teren unde excesul de umiditate a produs mlăştinirea solurilor se însoţesc cu microdepresiunile foarte frecvente din luncă.
    În prezent Lunca Bârzavei nu mai este inundabilă, deoarece râul Bârzava a fost îndiguit, iar pentru scaăderea nivelului freatic se execută necesarele lucrări de desecare;
    Lunca Pogănişului este situată în partea de nord-vest a teritoriului, lăţimea ei oscilând între 1000-2000 m. Are un aspect uşor ondulat, o altitudine de 125-135 m, iar ca forme de microrelief prezintă grinduri, văi şi meandre părăsite, precum şi numeroase microdepresiuni.
    Din punct de vedere hidrografic teritoriul se încadrează în bazinele hidrografice al râurilor Bârzava şi Pogăniş.
    Râul Bârzava izvorăşte din versantul vestic al Munţilor Semenic, de la circa 965 m altitudine, fiind un afluent al Timişului, confluenţa realizându-se pe teritoriul Serbiei. Cursul său inferior a fost îndreptat spre Timiş prin construirea în secolul al XVIII-lea a sistemului de desecare de pe cursul inferior al Tisei.
    De menţionat că pe cursul superior al râului au fost executate numeroase lucrări hidroameliorative.
    Râul Pogăniş drenează dealurile piemontane, având o pantă medie de 6,6 m/km, o scurgere destul de săracă şi divagări ample pe sectoarele Valea Pai – Ersig şi Duboz – Otveşti.
    Temperatura medie multianuală este de 11,1°C (staţia Oraviţa, în intervalul 1955-1987 şi staţia Reşiţa, în intervalul 1955-2009), iar valoarea medie multianuală a precipitaţiilor este de 895,0 mm (staţia Oraviţa), şi 815,2 mm (staţia Reşiţa), ea oscilând în funcţie de relief, cu valori mai scăzute în zona de luncă şi mai ridicate în cea a dealurilor piemontane.
    Prin poziţia sa geografică teritoriul este situat în cea de a doua zonă fitogeografică a ţării, în zona pădurilor de foioase, de tip estival, ce aparţine Provinciei geobotanice central-europene, fiind puternic influenţată de vecinătatea celei sud-europene.
    Din perspectiva vegetaţiei lemnoase, comuna se situează în subzona quercineaelor, reprezentate în lunci şi în locurile joase de Quercus robur (stejar), pe locurile mai ridicate de Q. frainetto (gârniţă) şi, mai rar, pe cele mai înalte, de Q. petraea (gorun).
    Se consemnează prezenţa unor specii termofile, cu precădere Tilia tomentosa (tei), care ocupă, adesea, suprafeţe însemnate. O prezenţă familiară, în special în câmpia înaltă, o constituie Robinia pseudacacia (salcâm), crescută, spontan sau artificial, sub forma perdelelor de protecţie sau a plantaţiilor antierozionale. Alte specii lemnoase sunt Ulmus campestris (ulm), Fraxinus excelsior (frasin), Acer campestre (jugastru), A. tataricum (arţar tătăresc), Crataegus monogyna (păducel), Prunus spinosa (porumbar), ş.a.
    În imediata apropiere a Bârzavei şi a unor braţe ale acesteia, se manifestă o vegetaţie de tipul zăvoiului, alcătuită, în principal, de Salix alba (salcie) şi S. fragilis (răchită), Populus spp. (plop), Alnus glutinosa (arin negru), o prezenţă a lianelor, între care Echinocystis lobata (fam. cucurbitaceae), Humulus lupulus (hamei), precum şi Calystegia silvestris (volbură), care acoperă, ca o plasă, celelalte specii, sugerând, adeseori, impresia de pădure subtropicală.
    De remarcat în pădurea de foioase, de tip şleau, prezenţa unor monumente ale naturii precum Fritillaria meleagris (laleaua pestriţă) şi Iris graminea (caşiţă) şi a unei specii, relativ rare, Convallaria majalis (lăcrămioară).
    Pe teritoriul comunei se află şi Rezervaţia Punctul fosilifer Valeapai, cu o suprafaţă de 2 ha.
    Prin gruparea unităţilor de teren (U.T.) din cartograma alăturată rezultă următoarele tipuri dominante de soluri:
      1. Litosol, 1 (eutric), 4,64 %;
      2. Regosoluri, 2-3 (eutrice, freatic umede), 5,84%;
      3. Aluviosoluri, 4-14 (districe, eutrice, gleice, coluvice), 9,61%;
      4. Eutricambosoluri, 15-24 (tipice, gleice stagnice), 11,80%;
      5. Districambosoluri, 25-27 (tipice stagnice), 4,17%;
      6. Preluvosoluri, 28-36 (tipice, stagnice, pelice), 26,91%;
      7. Luvosoluri, 37-43 (tipice, stagnice), 32,85%;
      8. Pelosoluri, 44-45 (gleice, stagnice), 0,95%;
      9. Asociaţii de aluviosoluri cu eurticambosoluri şi de preluvosoluri cu luvosoluri, 701-703, 3,23%.
    Terenul agricol al comunei se constituie din următoarele folosinţe: arabil 2514 ha (44,0%), păşuni 2473 ha (43,3%), fâneţe 373 ha (6,5%) şi livezi 359 ha (6,2%).
    Referitor la încadrarea suprafeţei studiate în clase de calitate (fertilitate), pentru categoria de folosinţă "arabil", situaţia se prezintă astfel: cl. a II-a 418 ha (16,6%), cl. a III-a 1584 ha (63,1%), cl. a IV-a 340 ha (13,5%) şi cl. a V-a 172 (6,8%).
    Factorii limitativi care grevează asupra învelişului de sol sunt reprezentaţi, în principal, de aciditate (cu limitări moderate 43,7%, reduse 39,0%), rezerva de humus (moderate 74,4%, reduse 21,6%), compactitatea (moderate 21,0%), volumul edafic redus (severe 4,6%), panta terenurilor (extrem de severe 4,1%, foarte severe 12,1%, moderate 17,5%, reduse 14,4%), eroziunea de suprafaţă (reduse 14,7%), eroziunea în adâncime (severe 2,6%, moderate 0,5%), neuniformitatea terenurilor (reduse 100%), excesul de umiditate freatică (moderate 2,3%, reduse 1,5%), excesul de umiditate stagnantă (moderate 1,3%).
    În vederea ameliorării şi valorificării depline a potenţialului productiv al terenurilor agricole din cadrul comunei se recomandă asigurarea măsurilor hidroameliorative şi culturale curente, menite să asigure un regim aerohidric în sol la parametri optimi de funcţionalitate, drenajul şi desecarea de suprafaţă (31%), amendarea cu calcar (12,7%), afânare adâncă (17,8%), lucrări de subsolaj (53,3%), fertilizare ameliorativă (10,4%), drenajul cârtiţă (7,6%), modelarea în benzi (30,7%), sens obligatoriu de lucru pentru maşinile agricole în direcţia scurgerii apelor (34,2%) şi a curbelor de nivel (14,3%), fiind recomandate asolamente de protecţie (12,1%), benzi înierbate (17,7%), culturi în fâşii (17,5%), culturi de ierburi perene (4,1%).
               
    Dorin ŢĂRĂU, Marcel LUCA
    Material publicat în revista USAMVB „Agricultura Banatului”, nr. 4 (123), decembrie 2010.

Copyrite© O.S.P.A. Timisoara 2010