Header image
Header image 
 
O.S.P.A. Timisoara
 
  

 

 
 

SACOŞU TURCESC

    Situată în sudul zonei centrale a judeţului Timiş (45°39' latitudine nordică şi 21°25' longitudine estică), pe DJ 592 şi DJ 592 A, localitatea Sacoşu Turcesc, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, se află la o distanţă de 19 km de municipiul Timişoara şi 15 km de oraşul Buziaş. Comuna Sacoşu Turcesc se întinde pe o suprafaţă de 12453 ha, din care 10482 ha reprezintă terenul agricol.
    În componenţa acestui teritoriu administrativ se regăsesc localităţile Sacoşu Turcesc (cu atestare documentară din 1321 sub denumirea de Zekes), Berini, Icloda, Otveşti, Stamora Română, Uliuc şi Unip.
    Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul comunei se situează în Câmpia Banato-Crişană, parte a Câmpiei de Vest a României, extremitatea estică a Câmpiei Tisei.
    În cadrul perimetrului se regăsesc următoarele subdiviziuni:
    Câmpia înaltă a glacisurilor piemontane din extremitatea nord-estică a Câmpiei Beregsăului, cu o altitudine situată între 110-180m, constituită din parţi ale Câmpiei Buziaşului la nord de râul Pogăniş şi Câmpiei Tormacului la sud de acesta;
    Câmpia joasă de subsidenţă şi divagare a Timişului, cu altitudinea cuprinsă între 90-110m, desfăşurată în latura de nord-vest a teritoriului;
    Lunca Timişului cu altitudinea sub 90m.
    Uşoarele forme grindate apar mai frecvent pe lângă formele puternic meandrate, părăsite, ale vechiului curs al Pogănişului, fiind puternic peneplenizate apos.
    Formele negative ale microreliefului sunt reprezentate de numeroase microdepresiuni, meandre, belciuge, ş.a. Unele dintre crovuri apar pe întinderi mai mari, fiind intersectate de drumuri şi canale, iar trecerea către formele plane este mai greu sesizabilă. Meandrele părăsite şi belciugele sunt cel mai adesea cu apă în tot cursul anului, dar unele dintre acestea au fost regularizate având rol de canale de desecare.
    Arealul cercetat face parte din bazinul hidrografic al Timişului, fiind situat pe malul stâng al acestuia, cursurile de apă cele mai semnificative fiind Pogăniş, Şurgani, Vâna Mare, Valea Sacoşului şi Tofai.
    Dintre acestea, Pogănişul, Şurgani şi Vâna Mare (împreună cu Timişul) deţin rolul preponderent în regimul hidric al teritoriului, având un curs permanent de apă. În perioadele excesiv de ploioase, debitele lor cresc şi se revărsă, ceea ce a dus la o primă măsură de îndiguire a acestora, procedîndu-se la realizarea unor lucrări de asanare şi desecare. În ultima perioadă întreţinerea lucrărilor hidroameliorative a impus crearea unei reţele de canale noi şi regularizarea vechilor cursuri.
    În câmpia joasă apele freatice se află la 1,5-3 m adâncime. În formele microdepresionare (crovuri) apa se află la adâncimea de sub 1 m şi, în funcţie de anotimp, adâncimea ei oscilează cu 0,1 – 1 m. Astfel, nivelele maxime sunt înregistrate primăvara şi iarna, iar cele minime la sfârşitul verii şi toamnei.
    Prin lucrările hidroameliorative executate până în prezent, au fost rezolvate în bună parte problemele legate de apa freatică, în sensul că doar pe o parte relativ mică din terenurile folosite ca arabil, aceasta se află la nivel critic.
    Climatul este temperat-continental moderat, cu influenţe submeditaraneene.
    Temperatura medie multianuală este de 10,9°C pentru intervalul 1943 - 2004 (staţia Timişoara), valoarea medie multianuală a precipitaţiilor fiind de 585,8 mm pentru intervalul 1871-1975 (staţia Răuţi), în zona municipiului Timişoara înregistrându-se 631,0 mm pentru intervalul 1871-1975 şi 591,9 mm, pentru intervalul 1955 - 2004 (staţia Timişoara), date care indică un proces de aridizare.
    Activitatea umană a exercitat o influenţă profundă asupra condiţiilor ecologice, astfel că starea actuală a solurilor şi a vegetaţiei este rezultatul interacţiunii dintre factorii naturali şi antropici. Ca urmare, procesele naturale de pedogeneză au fost dirijate în favoarea sporirii gradului de fertilitate, iar vegetaţia naturală existentă s-a fragmentat, s-a diminuat ca extindere, sub presiunea nevoii de terenuri agricole, fiind înlocuită în mare parte cu plante de cultură.
    Zona este specifică terenurilor luate în cultură, unde pădurile sunt rare, iar vegetaţia lemnoasă este reprezentată mai mult de pâlcuri pe lângă cursul apelor şi de cea cultivată în vatra satelor. Astfel, ea apare mai frecvent pe lângă cursul Pogănişului, unde are aspecte de zăvoi, în parte defrişat. Aici se întâlnesc specii de Quercus pedunculiflora (stejar) şi, mai rar, Quercus pubescens, Quercus cerris (cer), sau Quercus frainetto (gârniţă). Pe lângă acestea se întâlnesc frecvent Salix alba şi Salix fragilis, Alnus glutinosa (arin negru), Acer campestre (jugastru), Populus alba şi P. nigra (plop alb şi negru) ş.a. Dintre arbuşti apar Cornus sanguinea (sânger), Crataegus monogina (păducel), Sambucus nigra (soc negru), Ligustrum vulgare (lemn câinesc) ş.a.
    În vetrele satelor sau răzleţ se mai întâlnesc Morus alba (dud alb), Robinia pseudacacia (salcâm), Fraxinus excelsior (frasin), Acer platanoides (arţar) etc. Dintre pomii fructiferi preponderenţi sunt nucul, vişinul, prunul, părul şi, mai rar, mărul.
    Vegetaţia ierboasă specifică zonei este xeromezofilă cu asociaţii dominate de Festuca L. (păiuş). Întrucât pajiştile sunt restrânse mai mult pe terenuri afectate de apele freatice sau cu ape periodic stagnante, vegetaţia spontană întâlnită mai frecvent este dominată de specii mezohigrofile şi chiar higrofile.
    Pe formele de relief plane, mai drenate, se întâlnesc Festuca pseudovina (păiuş), Bromus inermis (obsigă), Lolium perenne (raigras) etc. Pe lângă acestea apar frecvent Achillea millefolium (coada şoricelului), Taraxacum officinale (păpădie), Daucus carota (ruşinea fetei), Euphorbia cyparissias (laptele câinelui), Lotus corniculatus (ghizdei) ş.a.
    Pe formele negative ale microreliefului sunt prezente specii ca Festuca valesiaca, Dactylis glomerata (golomăţ), Alopecurus pratensis (coada vulpii), Ranunculus acer (floare broştească), Plantago media, P. major (pătlagină) ş.a.
    În unele crovuri şi meandre părăsite se întâlnesc specii de Carex L. (rogoz), Tipha latifolia (papură), Phragmites communis (stuf) ş.a.
    Dintre buruienile mai frecvent întâlnite, în culturi şi pe margini de drumuri, predominante sunt Setaria glauca (mohor), Echinochloa cruss galli (costrei), Polygonum aviculare (troscot), Cynodon dactylon (pir gros) etc.
    În Lunca Pogănişului, declarată rezervaţie naturală, este protejată Fritillaria meleagris (laleaua pestriţă).
    Prin gruparea unităţilor de teren (U.T.) din cartograma alăturată rezultă următoarele tipuri dominante de soluri:
      1. Aluviosoluri, 1-3 (eutrice-gleice, eutrice-gleice-pelice), 259,31 ha, 2,47%;
      2. Cernoziomuri, 4-5 (gleice, cambice-gleice), 1368, 13,06%;
      3. Faeoziomuri, 6-12 (cambice, cambice-gleice, argice-gleice, cambice-pelice-stagnice, argice-vertice-stagnice), 2862,38 ha, 27,31%;
      4. Eutricambosoluri, 13-21 (gleice, molice-gleice, aluvice-gleice, molice-pelice-gleice, pelice-gleice-stagnice), 1718,17 ha, 16,39%;
      5. Preluvosoluri, 22-30 (tipice, gleice, pelice-gleice, molice-gleice-stagnice), 2928,29 ha, 27,94%;
      6. Vertosoluri, 31-32 (gleice, gleice-salinice-alcalice), 726,96 ha, 6,94%;
      7. Gleisoluri, 33-34 (eutrice-aluvice, eutrice-molice-cambice), 145,32 ha, 1,38%;
      8. Soloneţuri, 35-36 (molice-salinice-pelice, salinice-gleice-pelice), 114,68 ha, 1,09%.
    Terenul agricol al comunei se constituie din următoarele folosinţe: arabil 9092 ha (86,75%), păşuni 1021 ha (9,74%), fâneţe 265 ha (2,53%) şi livezi 104 ha (1,00%).
    Referitor la încadrarea suprafeţei studiate în clase de calitate (fertilitate), pentru categoria de folosinţă "arabil", situaţia se prezintă astfel: cl. I 174 ha (1,9%), cl. a II-a 3748 ha (41,25%), cl. a III-a 3419 ha (37,6%), cl. a IV-a 1674 ha (18,4%) şi cl. a V-a 77 ha (0,85%).
    Factorii limitativi care grevează asupra învelişului de sol sunt reprezentaţi, în principal, de textura fină (cu limitări moderate 1,0%, reduse 49,9%), compactitatea (moderate 13,8%, reduse 81,8%), portanţa (severe 9,9%, moderate 1,8%, reduse 13,7%), salinizarea (reduse 3,2%), alcalizarea (foarte severe 3,0%, moderate 0,2%), aciditatea (moderate 1,8%, reduse 26,2%), rezerva de humus (moderate 20,4%, reduse 28,9%), excesul de umiditate freatică (severe 6,9%, moderate 30,3%, reduse 52,7%), excesul de umiditate stagnantă (foarte severe 8,8%, severe 11,8%, moderate 18,8%, reduse 10,1%), inundabilitatea prin revărsare (foarte severe 2,9%, severe 5,4%).
    Capacitatea de producţie a solurilor comunei Sacoşu Turcesc în cazul utilizării unei agrotehnici corespunzătoare, cu aplicarea tuturor măsurilor tehnologice, într-un an agricol cu condiţii climatice normale, este medie spre bună, ea putând fi semnificativ mai ridicată, prin realizarea şi conservarea în sol a unui regim aerohidric cu funcţionalitate optimă.
               
    Dorin ŢĂRĂU, Marcel LUCA
    Material publicat în revista USAMVB „Agricultura Banatului”, nr. 1, (120), martie 2010.

Copyrite© O.S.P.A. Timisoara 2010