Header image
Header image 
 
O.S.P.A. Timisoara
 
  

 

 
 

ŞAG

    Situată în partea de sud-vest a judeţului Timiş (45°39' latitudine nordică şi 21°10' longitudine estică), pe E 70, localitatea Şag, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, se află la o distanţă de 14 km de municipiul Timişoara şi 3 km de localitatea Parţa, care până în anul 2004, când a devenit comună, i-a fost aparţinătoare. Comuna Şag se întinde pe o suprafaţă de 8664 ha, din care 8419 ha reprezintă terenul agricol.
    Localitatea este atestată prin prezenţa pe listele dijmelor papale începând cu anul 1333, sub numele de Sagath, iar din 1334 sub numele de Swag şi Şag.
    Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul comunei se situează în Câmpia Banato-Crişană, parte a Câmpiei de Vest a României, extremitatea estică a Câmpiei Tisei, în Interfluviul Timiş-Bega, unitate formată exclusiv prin acţiunea cumulativă a râului Timiş.
    Arealul comunei se încadrează, în cea mai mare parte a sa, în şesul aluvial de ostroave al Timişului şi, parţial, în şesul asanat al Begăi.
    Primul sector se prezintă ca o câmpie aluvială de subsidenţă fluvio-lacustră, cu albii suspendate deasupra câmpului (înălţate prin aluviunile transportate de către râurile ce şerpuiau odinioară în zonă), iar între ele, de terenuri joase, mlăştinoase cu nivelul freatic aproape de suprafaţă.
    Altitudinea oscilează între 84 – 90 m, cu o înclinare foarte slabă, panta generală fiind mai mică de 1%, frecvent chiar sub 0,5%. Panta foarte slabă explică meandrele complicate ale râurilor din trecut, în prezent regularizate şi îndiguite.
    Specificul acestui sector îl reprezintă faptul că deşi sub aspect macroscopic apare ca o simplă şi monotonă câmpie joasă, în realitate el reprezintă o complexitate morfometrică, stratigrafică, hidrogeologică şi pedologică deosebită, ceea ce justifică asemănarea lui, sub raport genetic, cu o câmpie de subsidenţă şi convergenţă hidrografică.
    Al doilea sector este reprezentat de şesul asanat al Begăi, o zonă de subsidenţă la sud de aceasta, care se prezintă ca o câmpie aluvială de subsidenţă fluvio-lacustră, cu o altitudine medie cuprinsă între 88-95m, caracterizându-se printr-o mare neuniformitate, atât a microreliefului, care prezintă numeroase difluenţe, meandrări şi înmlăştiniri, cât şi a materialelor parentale, fapt ce a determinat, încă din secolul al XVIII-lea efectuarea, în zonă, a unor intense lucrări de desecare, îndiguiri, regularizări şi canalizare.
    Microrelieful acestei câmpii prezintă o alternanţă de forme negative şi pozitive în care ponderea o deţin formele negative. Acestea sunt reprezentate de către o serie de microdepresiuni (închise sau deschise), de formă alungită (foste meandre părăsite ale Begăi şi Timişului şi a afluenţilor acestora) şi, cel mai frecvent, prin diverse crovuri de forme şi mărimi diferite.
    Formele pozitive, uşoare ridicături de teren (grinduri), sunt de formă neregulată, întâlnindu-se dispersat în cadrul teritoriului, mai frecvent lângă fostele meandre sau limitrof Timişului Mort.
    Făcând parte din vasta Câmpie a Tisei, câmpia joasă în care se situează arealul comunei prezintă o evoluţie litologică relativ redusă peste formaţiunile de nisipuri şi pietrişuri pleistocene, împinse de Mureş, Timiş şi Bega, în faza lacustră fiind depuse aici luturi şi argile care, remaniate puternic, apar în situaţii variate, generând o diversitate de tipuri de sol.
    Încadrându-se în bazinul hidrografic Timiş-Bega, teritoriul este situat în bazinul inferior al râului Timiş, care îl traversează de la est la vest şi îl drenează în cea mai mare parte a anului. Rolul Timişului de alimentare a nivelului apelor freatice de suprafaţă se manifestă numai în perioadele excesiv de ploioase (de la sfârşitul iernii şi începutul primăverii şi, mai rar, la sfârşitul primăverii).
    În partea de sud al arealului se întâlneşte Timişul Mort, un fost curs al Timişului, poluat o bună perioadă de timp cu dejecţiile provenite de la complexul de porci Pădureni.
    Prin poziţia sa geografică, teritoriul se încadrează în climatul de câmpie, la limita de trecere între subtipul vestic, cu nuanţă oceanică şi subtipul bănăţean, cu nuanţă mediteraneeană, cu o temperatură medie multianuală este de 10,9°C pentru intervalul 1943 - 2004 (staţia Timişoara), valoarea medie multianuală a precipitaţiilor fiind de 585,8 mm pentru intervalul 1871-1975 (staţia Răuţi), în zona municipiului Timişoara înregistrându-se 631,0 mm pentru intervalul 1871-1975 şi 591,9 mm, pentru intervalul 1955 - 2004 (staţia Timişoara), date care indică un proces de aridizare.
    Vegetaţia specifică este cea de silvostepă.
    În general zona este lipsită de păduri, iar speciile lemnoase răzleţe ori alcătuind pâlcuri mici sunt reprezentate de Salix alba, S. fragilis (salcete), Populus alba , P. nigra (plop alb şi negru), mai rar Quercus pubescens (stejar pufos) şi, mai frecvent, specii precum Fraxinus excelsior (frasin), Populus canadensis (plop canadian), Acer tataricum (arţar tătăresc), Tilia cordata (tei), Robinia pseudacacia (salcâm).
    Vegetaţia ierboasă spontană este restrânsă, întâlnind-o doar în izlazuri şi pe unele terenuri afectate de sărăturare, precum şi unele fâneţe. În izlazuri se regăsesc asociaţii din specii precum: Lolium perenne (raigras), Cynodon dactylon (pir gros), Festuca pseudovina (păiuş), Artemisia austriaca (pelin), Lotus corniculatus (ghizdei), Taraxacum officinale (păpădie), Euphorbia cyparissias (alior) etc.
    În porţiunile afectate de alcalizare şi salinizare sunt prezente specii ca Statice gmelini (limba peştelui), Plantago schwarzen–belgiana (pătlagină), Camphorosma ovata, Aster tripolium (steluţă) care apar în vetre pe lângă specii precum Festuca Trifolium repens (trifoi alb), Lotus corniculatus, L. tenuis (ghizdei), etc.
    În porţiunile cu apă freatică mai aproape de suprafaţă, apar asociaţii în care predomină specii ca Dactylis glomerata (golomăţ), Alopecurus pratensis (coada vulpii), Ranunculus sp. (piciorul cocoşului), Euphorbia sp. (laptele câinelui), iar în microdepresiunile înmlăştinate sau pe lângă bălţi se întâlnesc frecvent specii precum Tipha latifolia (papură), Phragmites communis (stuf), Juncus sp. (rugină), etc.
    Plantele cultivate cu predilecţie sunt: grâul de toamnă, porumbul, orzul, floarea-soarelui, soia, lucerna.
    Prin gruparea unităţilor de teren (U.T.) din cartograma alăturată rezultă următoarele tipuri dominante de soluri:
      1. Aluviosoluri, 1-8 (eutrice, gleice, districe, molice, molice-sărăturate), 1539,83 ha, 18,37%;
      2. Entiantrosoluri, 9 (mixice), 11,71 ha, 0,14%;
      3. Cernoziomuri, 10-15 (tipice, cambice, cambice-alcalizate, vertice-sărăturate), 513,76 ha, 6,13%;
      4. Faeoziomuri, 16-20 (camcice, cambice-gleice), 956,92 ha, 11,41%;
      5. Eutricambosoluri, 21-46 (tipice, molice, aluvice, gleice, molice-aluvice, pelice, aluvice-gleice, molice-alcalizate, molice-gleice, gluvicec-alcalizate, pelice-gleice), 46,23 ha, 55,15%;
      6. Pelosoluri, 47-48 (gleice, gleice-alcalizate), 167,25 ha, 2,00%;
      7. Soloneţuri, 49-50 (gleice-sărăturate), 6,60 ha, 0,08%;
      8. Asociaţii de soluri, 701-704, 563,82 ha, 6,73%.
    Terenul agricol al comunei în suprafaţă de 8419 ha, este constituit din următoarele folosinţe: arabil 7693 ha (91,4%), păşuni 636 ha (7,5%), fâneţe 39 ha (0,5%), livezi 1 ha şi vii 50 ha (0,6%).
    Referitor la încadrarea în clase de calitate (fertilitate) pentru categoria de folosinţă ?arabil?, situaţia se prezintă astfel: clasa I 378,02 ha (4,49%), clasa a II-a 3438,32 ha (40,84%), clasa a III-a 3328,87 ha (39,54%), clasa a IV-a 1126,46 ha (13,38%) şi clasa a V-a 147,33 ha (1,78%), conform principalelor caracteristici ecopedologice şi capacitatea de producţie exprimată prin note de bonitare.
    Principalii factori limitativi care influenţează calitatea învelişului de sol sunt reprezentaţi de: excesul de umiditate freatic (moderat 28%, puternic 13%), excesul de umiditate pluvial (moderat 36%, puternic 19%), compactitate accentuată (puternică şi foarte puternică 78%), sărăturare (moderată şi foarte puternică 12,96%), portanţă redusă (8,36%), rezerva de humus (12%), reacţia (moderat şi puternic acidă 28%).
    În vederea eliminării sau reducerii acestor limitări sunt necesare lucrări de prevenire a excesului de umiditate freatic şi pluvial (lucrări culturale executate în condiţii optime de umiditate, cu o structură adecvată de culturi, care să cuprindă şi plante amelioratoare etc.), pe cca. 34,31% din suprafaţă, amendare calcică periodică pe cca. 30%, îmbunătăţiri funciare care să vizeze ameliorarea solurilor sărăturate sau a celor cu exces de umiditate, pe cca. 28%, nivelare şi modelare capitală, pe cca. 8,8%, remedierea şi întreţinerea sistemului de desecare-drenare existent.
    De asemenea, sunt necesare măsuri de ameliorare a stării fizice a solurilor de pe suprafeţele afectate de procese de degradare la suprafaţă (crustificare, prăfuire, colmatarea spaţiului poros etc.), care se referă, în primul rând, la reducerea numărului de lucrări ale solului, introducerea asolamentelor de lungă durată cu plante protectoare, combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor, fertilizarea ameliorativă etc.
    În privinţa fertilizărilor ameliorative o atenţie deosebită trebuieşte acordată utilizării dejecţiilor semilichide şi lichide pe terenurile slab drenate, îngheţate, pe terenurile situate în apropierea cursurilor de apă sau evitarea aplicării unor cantităţi excesive şi a alegerii greşite a momentului administrării, acestea fiind practici agricole ce trebuiesc evitate.
    O atenţie specială trebuie acordată fertilizării cu azot, din cauza complexităţii comportamentului acestui nutrient în sol şi a uşurinţei cu care se poate pierde, sub formă de nitraţi, prin antrenare cu apele de infiltraţie şi cu scurgerile de suprafaţă.
    Cantitatea de îngrăşăminte minerale şi organice aplicată pe unitatea de suprafaţă nu trebuie să depăşească 170-210 kgN/ha/an. Pentru exploataţiile din zone vulnerabile la poluarea apelor cu nitraţi se interzice depăşirea cantităţilor menţionate.
    De asemenea, din raţiuni economice dar şi de ordin ambiental, la nivelul fiecărei exploataţii agricole sau agro-zootehnice mai mari de 10 ha, se impune o corectă gestiune a îngrăşămintelor la nivelul exploataţiei. Pentru atingerea acestui obiectiv este necesar să se alcătuiască un plan de fertilizare cu azot şi cu ceilalţi nutrienţi, pentru fiecare solă sau parcelă ocupată de o anumită cultură.
               
    Dorin ŢĂRĂU, Marcel LUCA
    Material publicat în revista USAMVB „Agricultura Banatului”, nr. 3 (122), septembrie 2010.

Copyrite© O.S.P.A. Timisoara 2010