Header image
Header image 
 
O.S.P.A. Timisoara
 
  

 

 
 

SECAŞ

    Situată în nord-estul judeţului Timiş (45°53' latitudine nordică şi 21°49' longitudine estică), pe E 70 şi DJ 609 A, localitatea Secaş, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, se află la o distanţă de 59,8 km de municipiul Timişoara şi 38,0 km de municipiul Lugoj. Comuna Secaş se întinde pe o suprafaţă de 5767 ha, din care 5006 ha reprezintă terenul agricol.
    În componenţa acestui teritoriu administrativ se regăsesc localităţile Secaş (aparţinătoare în 1440 de Cetatea Şoimoş sub denumirea de KyszekasSatul Mic), Cehecheş, Crivobara (atestată din 1717 sub denumirea de Bara) şi Vizma.
    Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul se găseşte în complexul piemontan Dealurile Lipovei, parte din marea unitate morfostructurală denumită Depresiunea Mureşului de Jos, spaţiu cuprins între Munţii Highiş-Drocea-Zărand la nord, Depresiunea Transilvaniei la est, Munţii Poiana Ruscăi la sud şi Depresiunea Panonică la vest.
    Individualizarea Dealurilor Lipovei în cadrul Depresiunii Mureşului de Jos este realizată în nord de către cursul Mureşului, iar la sud de către culoarul Bega-Timiş. Contactul cu masa de orogen din est şi sud-est se face printr-o denivelare morfologică şi geologică după o linie care trece prin apropierea localităţilor Lăsău-Lăpugiu de Jos - Coşteiu de Sus, în timp ce partea vestică a dealurilor se contopeşte treptat în Câmpia Vingăi prin intermediul unei fâşii cu altitudini de cca 170 - 190 m. Această limită este dată mai mult de contactul geologic dintre formaţiunile ponţiene-daciene mai vechi ale Dealurilor Lipovei şi formaţiunile cuaternare (pleistocene şi holocene ) ale Câmpiei Vingăi pe un aliniament care ar uni localităţile Chesinţ – Maşloc - Remetea Mică – Bencec - Ianova.
    Sub raport morfologic Dealurile Lipovei se prezintă ca o succesiune de trepte uşor înclinate în jurul unui platou central care coboară uşor de la peste 400 m în est, la 180m în vest, întreaga regiune fiind sfârtecată de eroziune, bazinele hidrografice fiind din ce în ce mai dezvoltate spre vest. Astfel, treptele de relief situate în jurul platoului central au fost transformate în culmi prelungi, separate de văi adânci.
    În cuprinsul piemontului se deosebesc şase trepte cu altitudini situate astfel: peste 360 m, 280-360 m, 230-280 m, 180-230 m şi 160-180 m, la care se adaugă o treaptă inferioară ce coboară până la 100-120 m şi glacisul de lunci.
    Nivelul superior apare ca o cumpănă a apelor afluente râurilor Bega şi Mureş, având o dublă înclinare de la nord la sud şi de la est la vest.
    Relieful spaţiului studiat este cel specific ultimelor trei trepte menţionate, caracterizat prin culmi prelungi ce coboară treptat, de la altitudini de 230 m, în nord-estul teritoriului, la altitudini de 160 m, în sud-vestul teritoriului, sau chiar 120m, la nivelul luncilor.
    Interfluviile au forma unor spinări uşor boltite, fragmentate de văi largi, cu versanţi care favorizează procesele de eroziune.
    Energia de relief destul de mare, ca şi gradul înaintat de fragmentare pe orizontală realizat de reţeaua hidrografică, favorizează intense procese de pantă, încât versanţii au orientări diferite, forme complexe, pante cuprinse între 5-50%, cu frecvente inversiuni de pante, cu aspect vălurit, ca urmare a proceselor de eroziune areală şi de adâncime, care au favorizat manifestarea proceselor de alunecare, dar care în prezent sunt relativ stabilizate şi imprimă versanţilor un aspect specific, prin diversitatea formelor de manifestare: valuri, terase, monticuli, sau mixte.
    Alunecările de teren au fost favorizate de interceptarea de către eroziunea de adâncime a izvoarelor de coastă şi prin aducerea la zi a stratificaţiilor de marne şi nisipuri .
    La obârşia văilor, eroziunea regresivă torenţială evoluează în dauna formelor plane, culmile locale tinzând să ajungă la nivel de creste de intersecţie.
    Terasele, destul de numeroase, nu pot fi bine conturate şi localizate, datorită intensei fragmentări la care au fost supuse de bogata reţea hidrografică, compusă din văi de eroziune ramificate cu lunci înguste dar bine conturate.
    Lunca reprezintă cea mai tânără formă de relief, care, cu posibilităţi de evoluţie în fiecare an, se desfăşoară sub forma unei fâşii pe directia NE-SV, îndeosebi pe partea dreaptă a pârâului Miniş. Porţiunea cea mai largă se află la confluenţa cu pârâul Vizma. Altitudinea absolută a luncii scade de la NV spre SV, de la 136 m în aval de Bara, la 125 m în aval de Secaş.
    Din punct de vedere hidrografic, zona face parte din grupa sistemelor hidrologice sud-vestice, bazinul hidrografic Timiş – Bega, sistemul hidroameliorativ complex Şag – Topolovăţu Mare.
    Principalul curs de apă este pârâul Miniş, cu o suprafaţă a bazinului de recepţie de 180 km² care la sud de localitatea Babşa se varsă în râul Bega,cel mai sudic afluent al Tisei. El izvoreşte din Dealurile Lipovei (10 km amonte de Secaş), are o lungime de 26 km şi curge pe direcţia NE-SV. În amonte de zona vulcanului de la Sanoviţa - Lucareţ, Minişul îşi orientează cursul spre SE, iar după ce părăseşte acest sector, îşi schimbă cursul spre SV.
    Cei mai importanţi afluenţi ai Minişului sunt văile Vizma, Gutui şi Secăşiţa, cu sensul general de scurgere de la nord spre sud. Ele colectează apele văilor de eroziune şi a elementelor torenţiale din zona colinară si precolinară.
    În ceea ce priveşte nivelul apelor pedofreatice, acesta se află în strânsă dependenţă cu formele de mezo şi microrelief, în funcţie de natura şi adâncimea orizonturilor hidrogeopedologice, anotimpul, cantitatea de precipitaţii şi lucrările hidroameliorative existente, acestea oscilând între 0,5 – 4 m în lunci şi sub 10 m în cadrul platourilor.
    Particularităţile microclimatice ale zonei sunt determinate de poziţia sa geografică, astfel că aceasta se caracterizează printr-o climă temperat – continentală, cu ierni mai scurte şi mai blânde, aflându-se frecvent sub influenţa activităţii ciclonilor şi a maselor de aer ce traversează mările Mediterană şi Adriatică.
    Temperatura medie multianuală la staţia Lugoj înregistrează valori de 10,8oC, iar valoarea medie multianuală a precipitaţiilor se înscrie între 605,5 mm (staţia Lugoj) şi 735,0 mm în zona colinară (staţia Făget).
    Din punct de vedere fitogeografic flora din teritoriul comunei face parte din provincia daco-ilirică, districtule Dealurilor Banatului şi Culoarul Mureşului (Borza 1943, Başcoiu 1965), context în care trebuie evidenţiată importanţa pe care o au speciile lemnoase sud-europene în edificarea covorului vegetal, în care specii precum: Quercus cerris (cer), Q. frainetto (gârniţă), Q. pubescens (stejar pufos), Tillia tomentosa (tei), Fraxinus ornus (mojdrean), Cornus mas (corn), se asociază formând biocenoze ce adăpostesc un număr remarcabil de specii ierboase termofile.
    Vegetaţia teritoriului este puternic influenţată de activitatea antropică îndelungată, semnalată arheologic din perioada preromană, activitate care a condus la fragmentarea vegetaţiei naturale şi la înlocuirea pe spaţii largi cu vegetaţie secundară de culturi şi pajişti exploatate ca fâneţe şi păşuni.
    Pe terenurile improprii pentru agricultură se mai păstrează frânturi din vegetaţia naturală sub formă de pâlcuri de Prunus spinosa (porumbar), Crataegus monogyna (păducel), Rosa canina (măceş), Rubus caesius (rug), sau fragmente de pajişti cu Cynodon dactylon (pir gros), Poa pratensis (firuţă), etc.
    În culturile agricole, vegetaţia este reprezentată prin specii precum: Galium aparine (turiţă), Adonis aestivalis (cocoşei de câmp), Delphinium consolida (nemţişor), Polygonum convolvulus, P. persicaria (troscot), Papaver rhoeas (mac roşu), Sonchus arvensis (susai), Convolvulus arvensis (volbură), Digitaria sanguinalis (meişor), Echinochloa crus galli (costrei), Setaria glauca (mohor), Solanum nigrum (zârnă), Cirsium arvense (pălămidă), Amarantus retroflexus (ştir), ş.a.
    În arealele depresionare se întâlnesc pâlcuri rare de Salix alba, S. cinerea, S. fragilis (salcete), Populus alba şi P. nigra (plop alb şi negru), Alnus glutinosa (arin negru), Acer campestre (jugastru), precum şi specii de Mentha pulegium (ismă), Polygonum hydropiper (piperul bălţii), Bidens tripartita (dentiţă), Cyperus flavescens (căprişor), iar covorul ierbos este format din specii precum Poa pratensis (firuţă), Alopecurus pratensis (coada vulpii), Juncus effusus (rugină), Ranunculus repens (piciorul cocoşului), Trifolium repens (trifoi alb), Phragmites communis (trestie), Plantago lanceolata (pătlagină), Ranunculus acer (floare broştească), Carex sp. (rogoz) ş.a.
    Prin gruparea unităţilor de teren (U.T.) din cartograma alăturată rezultă următoarele tipuri dominante de soluri:
      1. Aluviosoluri, 1 (eutrice), 11,6 ha, 0,2%;
      2. Faeziomuri, 2-3 (argice-stagnice), 26,1 ha, 0,5%;
      3. Eutricambosoluri, 4-9 (stagnice, gleice-stagnice, pelice-stagnice), 337,1 ha, 6,7%;
      4. Preluvosoluri, 10-39 (pelice, stagnice, pelice-stagnice, vertice-stagnice, stagnice-gleice) 1596,3 ha, 31,9%;
      5. Luvosoluri, 32-56 (tipice, pelice, stagnice, stagnice-pelice, stagnice-vertice) 1197,5 ha, 23,9%;
      6. Vertosoluri, 57-60 (gleice, stagnice, brunice-stagnice), 412,3 ha, 8,3 %;
      7. Gleiosoluri, 61-64 (eutrice, pelice, aluvice, molice-cambice), 389,0 ha, 7,8%;
      8. Stagnosoluri, 65 (vertice), 19,9 ha, 0,4 %;
      9. Erodosoluri, 66-74 (argice, calcarice, stagnice, eutrice, argice–stagnice, argice-pelice-calcarice) şi terenuri degradate ( prin eroziune de adâncime şi alunecări), 1016.2 ha, 20,3%.
    Terenul agricol al comunei se constituie din următoarele categorii de folosinţă: arabil 1750 ha (35,0 %), păşuni 2493 ha (49,8%), fâneţe 593 ha (11,8%) şi livezi 170 ha (3,4%).
    Referitor la încadrarea suprafeţei agricole în clase de calitate (fertilitate) pentru categoria de folosinţă ,,arabil”, situaţia se prezintă astfel: clasa a II-a 27 ha (0,5%), clasa a III-a 791 ha (15,8%), clasa a IV-a 2699 ha (53,9%) şi clasa a V-a 1489 ha (29,8%).
    Factorii limitativi care grefează asupra învelişului de sol sunt reprezentaţii în principal de: aciditatea scăzută pe 37,56% din suprafaţa agricolă a teritoriului (cu limitări severe pe 4,04 %, moderate pe 5,25 % şi reduse 28,27 %), rezerva de humus scăzută pe 52,45% (cu limitări moderate pe 1,40 % şi reduse pe 51,05 %), compactitate foarte mare şi mare pe 88,35% (cu limitări moderate pe 42,40% şi reduse pe 45,95%), portanţa scăzută pe 82,94% (cu limitări foarte severe pe 7,72%, limitări moderate pe 23,82% şi limitări reduse pe 51,40%), panta terenului cu valori ce prezintă limitări pe 64,31% (moderate pe 4,28 % şi reduse pe 60,03 %), eroziunea de suprafaţă, inclusiv pericolul de eroziune, prezintă limitări pe 73,16% din suprafaţa agricolă în cazul utilizării acestor terenuri ca arabil (severe pe 41,35 %, moderate pe 20,50 % şi reduse pe 11,31 %), eroziunea de adâncime prezintă limitări pe 13,04% din suprafaţa agricolă (foarte severe pe 6,13 %, moderate pe 2,40 % şi reduse pe 4,51 %), alunecările de teren prezintă limitări pe 69,77% (excesiv de severe pe 8,49 %, moderate pe 52,68 %, moderate pe 0,62% şi reduse pe 7,98 %), neuniformitatea terenului prezintă limitări pe 57,51% (severe pe 14,11 %, moderate pe 31,13 % şi reduse pe 12,27 %), excesul de umiditate freatic prezintă limitări pe 13,51% (foarte severe 8,26 %, severe pe 4,09% şi reduse 1,16 %), excesul de umiditate de suprafaţă prezintă limitări pe 73,61% (severe pe 5,01 %, moderate pe 28,47% şi reduse pe 40,13 %), inundabilitatea prezintă limitări severe pe 8,21% şi infiltraţii laterale cu limitări reduse pe 5,69%.
    Asupra acestor elemente restrictive ce afectează potenţialul de producţie al învelişului de sol se impun, de la caz la caz, măsuri de corectare a reacţiei acide, prin amendare calcică periodică, îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie a plantelor, prin fertilizări ameliorative (doza de amendament, tipul şi cantitatea de îngrăşământ urmând a fi stabilite pe baza cartărilor agrochimice, în raport cu folosinţa terenului şi planta cultivată), eliminarea excesului de umiditate prin lucrări de prevenire şi combaterea acestuia (nivelarea terenului, rigole, şanţuri, canale, drenuri etc.), prevenirea şi combaterea eroziunii solului (lucrări culturale curente, culturi în fâşii, valuri de pământ, brazde, canale de coastă, perdele antierozionale), etc.
    O atenţie deosebită va trebui acordată măsurilor de ameliorare a stării fizice a solurilor degradate, atât natural, cât şi artificial, atât prin lucrări de afânare adâncă (subsolaj, scormonire, scarificare), cât mai ales prin aplicarea unor măsuri agrrotehnice care să cuprindă: introducerea asolamentelor de lungă durată cu plante protectoare şi amelioratoare (amestecuri de leguminoase şi graminee perene), alternarea lucrării profunde a solului (cu scormonitorul), fără întoarcerea brazdei, pentru culturile anuale prăşitoare, cu o lucrare superficială (făcută de regulă cu discul, combinatorul, etc), pentru cerealele păioase, sau printr-o restructurare, după caz, a suprafeţelor agricole şi silvice.
    Având în vedere ponderea de cca. 13 % pe care o deţin terenurile neagricole (păduri, tufărişuri, stufărişuri, luciuri de apă, terenuri neproductive), precum şi condiţiile pedoclimatice specifice zonei, care permit dezvoltarea unei bogate şi variate flore melifere, pentru sporirea potenţialului floristic cu surse de calitate se recomandă îmbunătăţirea acestuia prin cultivarea de specii precum: Tilia tomentosa, Tilia cordata, Robinia pseudocacia, Corilus maxima ş.a.
               
    Dorin ŢĂRĂU, Marcel LUCA
    Material publicat în revista USAMVB „Agricultura Banatului”.

Copyrite© O.S.P.A. Timisoara 2010